eseu

Aluatul de lemn al porţii 

În deplasările noastre în spaţiu, întâlnirea cu Stâlpul sau Coloana produce inevitabil fenomenul de alegere tragică, întrucât suntem obligaţi a alege continuarea drumului spre dreapta sau spre stânga. De aceea, Stâlpul dezbină. În faţa lui nu poţi alege şi dreapta şi stânga, ci în mod disjunctiv, ori dreapta, ori stânga, alegerea unei părţi determinând pierderea tragică a celeilalte părţi.
Spunem aşadar că Stâlpul sau Coloana sub orice sistem plastic se încarnează, exclud ambiguitatea. Tehnica de recuperare a dimensiunii pierdute se poate face numai la nivelul spiritual prin fenomenul de retrăire a evenimentelor producătoare de tragic. Însă acest fenomen care recuperează timpul anulându-i ireversibilitatea fatală, se produce prin retrăire numai la nivel spiritual pe registrul secund al realităţii obiectuale.

Stâlpul sau coloana

Ca efect contrar de recuperare a acestei frustrări tragice (a pierde partea pe care nu ai ales-o), Stâlpul creează dorinţa hipnotică de rotire în jurul lui pentru a regăsi sensul pierdut, de unde apare deschiderea spre spirală în ambele sensuri ale ei (coborârea în Infern şi tendinţa spre lumină). Însă această înşurubare spre unul din sensurile spiralei este o înstrăinare a dimensiunii tragice ca model de recuperare a spiritului. Înşurubarea în virtutea unui singur sens produce o dereglare, o fixaţie de tip paranoid, sau o maladie a spiritului, cum ar numi-o Constantin Noica. Dacă în faţa Stâlpului ne continuăm drumul spre dreapta sau spre stânga, după cum am ales, refuzând ambiguitatea sau haloul hipnotic oferit de capcana spiralei infinite, înseamnă că intrăm în condiţia tragicului ca ucigător de ambiguitate.
În acest mod de analiză, evoluând demonstraţia, ajungem la simbolul a doi stâlpi sau coloane săltând nivelul discursului la noţiunea de Poartă sau Arc (deşi între cele două elemente simbolice –arhitectonice în speţă – există nuanţe după niveluri diferite de gradare a semnificaţiei). Printre cei doi stâlpi ce definesc Poarta, dispare drama alegerii, Poarta adunând sensurile, nu despărţindu-le ci câştigându-le.

Poarta Poarta este simbol al ambiguităţii fecunde în care contrariile coincid. Poarta oferă reconfortarea pentru că defineşte un sens îmbogăţit de convieţuirea contrariilor, oficiind trecerea, oferind ritualul complet al recuperării. Poarta este un element simbolic ce se sacrifică pe sine pentru a conferi posibilitatea trecerii, a racordului între contrarii, simbolizând căldura primordială ce uneşte contrariile (vezi Mircea Eliade, Aspecte ale mitului), le articulează şi le dă rost. Poarta instituie ritualul. Ea este opusul Stâlpului ca structură spaţială şi ca sens. Este inutil să elucidăm mai departe infinitele sensuri ale acestui simbol fără a coborî într-un exemplu concret cum este cel al porţii maramureşene, a cărei specificitate este organizarea unui spaţiu al porţii încastrat de patru stâlpi de lemn.
În mod ideal Poarta este spaţiul zero al zonei spaţiale A; în momentul când această zonă trece în zona B, Poarta fiind momentul zero al ambelor capete de zone spaţiale. În mod real Poarta cu patru stâlpi organizează un “spaţiu poartă”. Acest mod de concepere a Porţii ce duce la prelungirea spaţiului simbolic în spaţiu fizic duce la senzaţia de concentrare a spaţiului real în sensul în care în spaţiul porţii “înăuntrul” sau “afară” îşi întârzie fiinţa în poartă, îşi prelungeşte agonia, îşi îndulceşte chinul şi spaima de a deveni altceva, adică opusul lui. Dilatarea acestui spaţiu simbolic, mai precis intrarea lui în spaţiul real, dă naştere unui loc sacru, unui spaţiu în afara spaţiului, unui spaţiu semnificativ. Acest spaţiu conferă psihicului odihnă, căci în spaţiul porţii nu suntem nici înăuntru, nici afară, suntem “în poartă” adică pe buza timpului, în locul în care timpul se intersectează cu spaţiul şi se anulează reciproc din senzaţie de prea-plin. În această clepsidră care este Poarta, spaţiul profan se concentrează într-atât încât să ofere timpului puteri magice de retrăire, de anulare a ireversibilităţii lui, conferind gândului putinţa de a fiinţa în real, de a întârzia în lucruri, vertebrând acolo un limbaj epurat de orice podoabă, un limbaj semnificativ al începutului.

În cumpăna trecerii Acest spaţiu concentrat al Porţii întârzie paşii noştri în cumpăna trecerii obligând timpul să se dilate pentru a oferi posibilitatea de a alege. Căci aflaţi în poarta cu patru stâlpi nu suntem nici înăuntru nici în afară, secunda trecerii dilatându-se, dă posibilitatea reîntoarcerii, a eventualei corectări a intenţiei. Astfel, ca răspuns, secunda dilatată oferă spaţiului putere metafizică. Nu din lipsă de curaj, de teama lumii de partea cealaltă a porţii, întârziem în Poartă, ci din nevoia de împărtăşire, din ambiguitatea dătătoare de metafizică, oferind spaţiul necesar împodobirii gândului. Aici, în poartă, se naşte gramatica lucrului şi a gândului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gând. Căci ce e altceva Poarta decât simbolul omului în consens cu cosmosul, căci ce e altceva acoperişul ei decât cerul, iar pragul – pământul. Omul o sfinţeşte şi se lasă sfinţit de ea. El este Poarta prin care transcendenţa se ontifică prin mica ei posibilitate de a cădea în ambiguitatea materie-spirit, adică OM.
Poarta este modelul omului universal. Omul este poarta lui Dumnezeu spre murire, este o scară spre cer şi totodată o coborâre spre OM. De aceea ea leagă cerul de pământ prin simbolul ei intrinsec, aşa cum funia cioplită pe Poartă este ecoul aceluiaşi sens al ei, ca un simbolic pleonasm al semnificaţiei oferite de însăşi construcţia simplă a trupului ei. Căci un lucru spune ceva prin el însuşi, aşa cum funia de pe poartă ilustrează mai adâncul sens al însăşi fiinţei porţii, pentru că Poarta este o scriere (ca şi casa şi uneltele omului primitiv) mult mai gravă decât orice semn încrustat pe aceste obiecte care au rol de decor, de ilustraţie a unui sens deja spus, prin însăşi construcţia obiectului, a formei în care s-a născut gata spus, gata exprimat. Căci naşterea şi moartea unei forme stă în sensul ei care nu i se adaugă ulterior printr-o anumită tehnică de încrustare, ci există deja – în sine – în mod virtual, la naşterea ei. De aceea cel mai limpede limbaj e cel al formei în sine epurate de decorativ.
Podoaba trebuie să fie în consens cu forma şi nu în opoziţie cu ea. Podoaba nu trebuie să strivească forma, ci să o pună în valoare sprijinindu-se pe însăşi arhitectura intimă a formei. Le produce o dezbinare între decorativ şi sens – atunci când decorul excesiv devine semn al neputinţei sesizării esenţei. (În tragedia greacă corul nu poate înlocui piesa pe care o comentează).
Până unde decorul poate întinde forma? Foarte departe: până când decorul subjugă forma şi îi înlocuieşte sensul prăbuşindu-se tragic în sine din lipsă de osatură. Decorul excesiv şi neizvorând din intimitatea formei (căci forma în sine nu e nicioadată nudă – ea se naşte gata decorată, îmbrăcată în ea însăşi, derutează forma în tendinţa ei de întoarcere perpetuă în sine şi nu i se permite decât să deformeze obiectul în elucubraţii armonice cu forma de bază, orice exagerare ratând armonia, liniştea de acasă a formei. Acasă la ele formele se luptă cu decorul, îl ţin la Poartă, cochetează cu el, şi din această iubire se poate naşte armonia. Cele mai simple obiecte primitive evită decorul, îl ocolesc, preferând un limbaj simplu, al formei, o muţenie semnificativă a formei în mormântul sensului ei funcţional. Ca vindecate în formă sunt aici primele semne de decor, creând frumosul necăutat. De aceea apariţia decorului în cazul nostru, a încrustării porţilor, e primul lor semn de decadenţă(!). Vai de sculptorul amator care nu este mai mult dulgher decât sculptor, decorator de porţi, căci el construieşte poarta pentru a o ciopli, încrusta, omorându-i sensul pentru care Poarta “în sine” funcţionează. El a uitat că cioplirea unei porţi este o rugăciune la sensul ei venit din străfunduri culturale. Astfel că el se trezeşte făcând suporturi pentru decoruri şi nu Porţi. Este astfel un scenograf de ultimă speţă cu toate calităţile lui artizanale de necontestat. Oricât de mult ne-ar durea – o Poartă – e mai importantă pentru că e “Poartă” şi nu pentru că are funia cioplită pe faţada ei. Pornind de la această greşeală de orientare, noua tipologie de ţăran nu locuieşte în casă ci în “bucătăria de vară” construită în curte sau la subsol, nu îşi adună gândurile în poartă ca bunicii noştri, ci îi admiră decorul, eclectica îngrămădire de elemente decorative de la cele arhaice până la torsade de ultimă nuanţă barocă.
Aceasta este moartea înţelesului Porţii, iar ceea ce rămâne în acest caz în picioare, nu e Poarta, ci arhitectura de carton a unei idei goale. Să privim o casă maramureşeană veche, cu acoperişul de draniţe prelung ţuguiat, ca palmele într-o cuminte rugăciune, cu ferestrele tăiate simplu în masa de lemn, cu stâlpii prispei, cu gardul de nuiele ce-o împrejmuie într-o împletire dramatică, sau cărarea spre poartă, timidă, şi în sfârşit: Poarta, stindardul casei, mândria ei, “decorul” ei sărbătoresc, luxul ei aparent, dureros de nefolositor. Căci ce emoţie îţi dă o casă atât de simplă, cu atâta efort frământată în lemn, cu ecoul ei în Poarta somptuoasă, raportată la dimensiunile gospodăriei!… Ce acoperă Poarta într-o economie atât de modestă? De ce i se atribuie un covârşitor rol în acest ansamblu? De ce Poarta sărbătoreşte ieşirea în lume şi întoarcerea acasă? Poarta face casa să devină “acasă”, iar casa să fie dusă cu sine în lume. Poarta face posibil consensul omului cu Universul la toate nivelurile lui. De aceea casa, poarta, veşmintele, sunt tot atâtea cuvinte ce se articulează într-o limbă mai mult sau mai puţin decorată.

Ioan Marchis
artist plastic
www.sculptura-marchis.ro

Comments are closed.

%d bloggers like this: