De la lut la bronz

Bogdan Întemeietorul, Voievod al Maramureşului şi Primul Domn al Moldovei

Povestea statuii de la lut la bronz

Grupul statuar reprezentându-l pe Bogdan Întemeietorul, Voievod al Maramureşului şi Primul Domn al Moldovei a ajuns pe soclul din centrul comunei Cuhea. Dincolo de importanţa istorică şi naţională a unui astfel de monument, în spatele lui se ascund mulţi ani de muncă ai sculptorului Ioan Marchiş, dar şi cele 4 decenii de „nerăbdare” ale lui Vasile Deac Moşu’ de-a vedea voievodul întors acasă.

Cum istoria Voievodului „ecvestru – neecvestru, da’ să sie călare” este destul de cunoscută încât a intrat alături de Moşu’ Vasile în folclorul local, am hotărât să ne oprim asupra unei poveşti, mai puţin mediatizată, aceea a transformării lutului în bronz sub mâinile artistului plastic Ioan Marchiş. Cu detaşarea artistului care scapă de tensiunea unei opere dăruind-o publicului, sculptorul a avut răgazul să ne povestească istoria ansamblului monumental de la Cuhea. Din dialogul purtat cu Ioan Marchiş redăm o mică parte, atât cât ne permite spaţiul tipografic.

De la lut la bronz

A vorbi cu Ioan Marchiş despre geneza statuilor sale, înseamnă a face o incursiune prin istoria artei, prin folclorul maramureşean, prin miturile şi legendele vechi: „De la lut până la bronz este o cale lungă, ca aceea de la naştere la moarte, pentru că într-un anumit fel, bronzul înseamnă moartea lutului şi intrarea într-o altă lume. Lutul este materia esenţială a lumii, este materia care poate copia aproape totul, el ia forma trupului nostru, a paşilor noştri, a mormintelor părinţilor noştri. Putem spune că este un material nobil, pentru că din el s-au făcut primele construcţii, primele obiecte şi primele expresii artistice au fost „arse” tot în lut. Mulţi sculptori preferă cioplitul direct în piatră pentru că există acea intimitate între vibraţia sculptorului şi piatră, dar există şi dalta care face intermedierea între om şi material. Astfel ideea artistului se transferă mijlocit materiei. Ei spun că turnatul în bronz reprezintă o îndepărtare de materie, uitând că de fapt în bronz se cunoaşte până şi amprenta degetului, că bronzul nu este decât lutul eternizat, adică începutul lumii. Artistul care modelează lutul imprimă expresia directă a sufletului său asupra materiei primordiale. Găsim aici plăcerea înotului şi-a zborului. Zborul se întâmplă datorită aerului. Dacă apa este un aer mai dens, pământul este o apă mai groasă, iar plăcerea de-a modela ţine de instinctele primordiale. Artistul se joacă, renaşte. Este şi-un fel de voluptate a jocului care ţine de intimitatea lui cu materia care-l scoate uneori din societate şi-l însingurează. De pildă, lemnul te obligă la felul lui de-a fi, în schimb lutul te copiază, aşa cum te copiază când eşti în mormânt. Te fură şi te cucereşte, lăsându-ţi impresia că tu îl domini, când de fapt, el te copleşeşte”.

Munca de atelier

Mi-am dat seama că am facut o prostie întrebându-l pe sculptor despre etapele de lucru, pe un ton care trăda nerăbdarea de-a rescrie în câteva cuvinte munca lui de patru ani. Riscam să primesc explicaţii inginereşti şi contabile, care să-mi hrănească orgoliul gazetăresc de-a condensa într-o pagină cifre şi sume care în final nu vor fi avut nici o relevanţă pentru demersul său artistic. Am înţeles că drumul de la schiţe la machete şi de-acolo spre modelajul la scara 1/1 nu este doar o muncă de constructor dibaci: „există în primul rând o etapă de bibliotecă în care încerci să te informezi cât mai mult asupra subiectului. După aceea trebuie să te îndepărtezi de cărţi pentru că altfel n-ai avea curajul să te apuci de-o statuie monumentală. Dar în timpul lucrului te întorci la bibliotecă, cauţi în operele altor artişti tratări ale unor situaţii care se ivesc pe parcurs. Un artist fără un studiu temeinic asupra subiectului abordat este unul cu aripile tăiate”. Revenind la munca de creaţie, am rămas surprins de numeroasele modificări care le-au suferit schiţele şi machetele până s-a ales varianta pentru turnare: „încep corecturile, căci de la schiţe la machete apar problemele de spaţiu. Ele devin viziblie cu cât avansezi mai mult cu mărirea machetelor, de aceea am modificat unele personaje.” Pe scurt, am înţeles că au existat faze intermediare şi machete de 1/10 şi 1/5, fiecare modelate în lut şi-n gips, apoi s-a făcut mărirea schiţelor la proporţia 1/1. Pentru fiecare personaj un schelet de fier, apoi o urmă a expresiei lui în gips peste care a curs bronzul incandescent aducând la lumină ideea sculptorului.

Monumentalitatea

Dacă te afli lângă soclul statuii din Bogdan Vodă este imposibil să nu simţi forţa celor 22 tone de bronz. Cu toate acestea energia emanată de grupul statuar nu vine din greutatea sa ci dintr-un „artificiu” artistic pe care sculptorul l-a folosit în lucrarea sa: „Personajele (cei 5 nobili n.r.) au pumnii strânşi, mâinile lipite, au un ritm monoton, în sensul că sunt ca nişte stâlpi, iar energia nu e desfăşurată, au energie potenţială, simţi că pleznesc. Sunt ca nişte instrumente muzicale ale pământului, le simţi rezonanţa. Personajele statice din jurul lui Bogdan potenţează mişcarea aeriană din a copitei calului. De aici se desfăşoară energia, de fapt aceea de care era şi nevoie pentru a întemeia o ţară. Nici un alt personaj nu are picioarele desprinse de pe sol, tocmai ca să-mi vină energia din pământ. Şi ea se descarcă ca o plesnitură de bici şi-n gestul voievodului, în mâna lui întinsă care arată drumul de dincolo de Carpaţi. În acest sens a trebuit să construiesc tone de materie inertă, pentru a da forţă unui singur gest”.

Întrebat asupra curajului de-a se angaja la o lucrare atât de mare, Marchiş spune că l-au ajutat mult vorbele lui Brâncuşi „Lucrurile mari nu sunt greu de făcut, este greu de-a te pune în starea de-a le face”, cât şi bisericile de lemn din Maramureş, adevărate lecţii de artă monumentală. Iar monumentalitatea nu vine numai din mărimea lucrului ci şi din proprietăţile lui, din ceea ce reuşeşte imaginea să recreeze şi să ţeasă mai departe: „Operele monumentale crează imagini în subconştient care nu mai pot fi ignorate. Imaginile acestea obligă şi se vindecă în memoria colectivă. Pentru cei din Cuhea, imaginea lui Bogdan Vodă este cea care e fixată în statuie”.

Statuile îşi caută sculptorul

Dincolo de concursul de proiecte şi de licitaţii, Ioan Marchiş este convins că există un destin al operelor monumentale care îşi caută sculptorul şi nu invers. Prima întâlnire cu această statuie nu a fost doar acum la relansarea concursului pentru lucrare. În 1984, Vasile Deac Moşu’ contrariat de proiectul lui Vida Gheza de-l ciopli pe Bogdan din cel mai înalt trunchi de copac dar „neecvestru”, căuta un alt sculptor pentru lucrare. Întânindu-l atunci pe Marchiş a ezitat să-i încredinţeze statuia pentru că „era prea tânăr”. Dar totuşi, după un sfert de veac, statuia voievodului maramureşean se ridică în Bogdan Vodă purtând semnătura aceluiaşi I. Marchiş: „În arta monumentală şi-n lucrurile importante există un destin. Sculpturile de acest fel îşi caută singure autorul”.

Emanuel LUCA

Părerea criticului de artă

Comments are closed.

%d bloggers like this: